Fântâna Regelui

Cuvintele gloanțe … ecoul lor se aude până la Dumnezeu.
Atât de departe!

Recapitulare cu soare

Fâșii de nisip, obraz ridat al deșertului de o parte și alta a drumului punctat prin pâlcuri de cămile albe, negre și beige cum nu știuse că există, soarele puternic, care însă nu elibera transpirația, corturi ale beduinilor, lângă care trona câte un hammer sau un van nou… ciudățenii dar nu singurele care o așteptau pe Magdalena, aici lângă Marea Roșie, unde venise împreună cu trei ofițeri din departamentul lui Matei DANILOV.
Primise această misiune din partea echipei de investigare a crimelor, la doi ani dupa eliberarea condiționată din centrul de detenție și încă un an de pregătire. Cursul de metode pentru identificare, observare, investigare și stocare a datelor, pe lângă că o captase total, îi ajutase și să se autoevalueze. Da, nu doar profesorii au considerat-o cea mai buna cursantă. La fel și colegii la terminarea cursului intensiv de limbă engleză. Simțea că meseria i se potrivește mânușă. Alex nu o forțase să accepte. A fost decizia ei.
Andra – 5 anișori deja – își umplea buzunarele cu soare de câte ori putea, adunând mâinile lor, cu dreapta a ei, cu stânga a lui Alex, ca și când voia să se asigure de nedespărțirea lor.

* * *

Apoi … Stare Civilă din Mangalia, frumosul oraș de la malul Mării Negre, unde în timpul oficierii căsătoriei nu își putea desprinde ochii de pe eșarfa tricolora a ofițerului oficiind casatoria lor. Știa că le-a urat fericire … mâna lui Alex tremurând în timp ce semna … felicitări, flori, cuvinte care își rostogoleau sunetele asemenei unei herghelii nărăvașe însemnând drumul spre fericirea lor.
Sâmbăta aceea, când toți colegii lui Alex, Matei Danilov, soția și fiica lui, mama Magdalenei și Sandra mică s-au adunat, sâmbăta aceea adusese cerurile atât de aproape!
Cununia religioasa la care cu teama se gândise în celula închisorii s-a petrecut ca o magie din care nu iși amintea decât pașii măsurați prin cercuri în biserica mică și veche. Ei doi, ca doi soldați care luptaseră și câștigaserâ aceeași bătălie!
Și apoi, vestea plecării în Arabia Saudită, la Jeddah, ca membru consultant independent pe lângă Consulatul Romaniei. Acolo, la Corniche –ul marcat de palmieri – plecăciuni către spiritul neadormit al vreunui sheikh-spera să întâlnească o profesoară de origine română, stabilită cu familia în orasul de peste ocean, pe locurile unde urmele celei care a visat Pe aripile vantului – acea modernă, prea modernă pentru vremurile ei, Margaret Mitchel, se intretăiau cu ale lui Ray Charles … “I say Georgia, oh Georgia…” Doamne, ce vibrantă voce… lacrimile mâinilor pierind adânc în răsăriturile și apusurile câmpurilor de bumbac, niciodată ale lor … Atlanta…
Copilă fiind, Magda se ascundea sub plapuma de puf cu o lămpiță de citit, abajur maro și la capăt ca un cârlig de rufe, tocmai bun de prins pe cearșaf, ca să mai citească în liniștea noptii “Coliba Unchiului Tom”…
Acum, aștepta cu nerăbdare să o întâlnească pe Ruxandra Cantacuzino, angajată pentru scrierea curiculei noii secții de limbă engleză înfiintată pe campusul universitar pentru femei. De ce oare nerăbdarea aceasta? Presimtiri?
Foarte aproape de zidul dublu, împrejmuit cu sârmă ghimpată al Consulatului, lumina stâlpului din stradă păru să învaluie strigatul strident al unei femei. “Haraaaaaaam! Haraaaaam!!” …Pacaaaat! Pacaaat!

Ploaie în Jeddah și Eteria – amintiri la Marea Roșie

O ploaie zăpăcită, neobișnuită locului, o ploaie chiar netrebnică se legăna pe frunzele palmierilor și rupea florile inofensive ale buganvilliei din grădina vilei vecine.
Ruxandra Cantacuzino iși amintea sunetul ploii pe acoperișul casei bunicilor din Snagov, casa în care încă s-au mai aflat câteva relicve din mobilele pe care și le amintea vag…o casă impunătoare cu ferestre mari, frantuzești, înalte aproape de tavan și coborând apoi ca o reverență spre parchetul de lemn lustruit, costițe costițe.
Masa de stejar în jurul căreia se ridicau arogante peste vremuri 10 scaune cu spătar înalt – rama sculptată în frunze suvițe, terminate țn vârf cu două profiluri subtile de acvilă. Pielea care le îmbrăca se lăsase prinsă cu ținte rotunde în carnea jilțurilor de-a lungul unei benzi de mătase groasă, aurită .
Știa că pe unul din ele semnase forțat Tudor Vladimirescu pactul cu Eteria *. Ce soartă! Fără subtilități dar cu multe erori în conducerea mișcării dornice de fapt să salveze creștinii de sub puterea otomană…
Ruxandra copila se lasa purtat de plăcerea cu care pronunța numele grecești…Ipsilanti….Hetairia…Da, Eteria care apoi l-a și ucis pe românul frumos și îndrăzneț, cu mintea ca un baltag bine mânuit îimpotriva oprimării otomane dar și a influenței fanarioților. Revoluția de la 1821. Câti mai știu astăzi frumusețile si zbaterile noastre pentru a rămâne creștini și români?
De copilă, Ruxandra fusese îndrăgostită de istorie. Poate pentru că bunica o așeza pe un scăunel a cărui tapițerie de catifea verde încă se răsfăța aproape intactă spre bucuria ei. Acolo, în fața chemineului de terra cotta cu flori de crin în albastru, Maia îi spunea povești care părelnic se iveau în lemnele arse – jar – din castelul închis intre plăcile emailate.
Apoi, a venit o primăvara în care Ruxandra și toată familia au trebuit să se mute cu chirie undeva în Bucureștiul care se sufoca sub noile legi, impuse de comuniști la exilarea frumosului si tanarului Rege Mihai al Romaniei. Atunci nu a înțeles. Acum știa cât de schingiuită fusese istoria României!
Din vechile jilțuri cu amintiri, rămăsese un “tron”, unul mai înalt decăt celelalte, scăpat prin minune de neștiința și nepăsarea celor care luaseră cu japca acea casă a copilăriei. Mobila a putrezit în pivnița unde o aruncaseră “tovarășii” a – toate analfabeți! Dar nu și jilțul.

Tranșee

Luptăm in tranșeele noastre. Fiecare … în tranșeele săpate de părinți, de bunici, de unchi și mătuși…de surori, frați și chiar de copiii noștri … …copiii…tranșee. Câteodată, tranșee săpate de soți sau soți primind ajutor de la vecinii de drumuri …trecători pur și simplu… stilete dibace în inimile noastre programate de Dumnezeu, unele, doar pentru iubire – altele autoprogramate în a face rău… își notă Ruxandra în jurnalul de care nu se despărtea.
Încercă să se concentreze pe programul primit pentru prima zi în Campusul Universității pentru femei unde avea să predea Engleza un an, acolo, lângă Corniche de la Marea Rosie. Fusese avertizată că nu va fi ușor, o nouă cultură opusul celei americane sau celei în care se născuse, între Carpați și Dunăre. În prima zi la Catedra, Ruxandra si celalte două colege din State au primit câteva reguli deloc elaborate despre comportamentul pe campus, în clase și față de studente… un șal care să acopere cruciulițele din jurul gâtului fiecăreia. Fără discuții despre religie, libertățile femeilor sau încurajări să iasă din rigorile sub semnul cărora s-au născut tinerele …
Venea din locuri în care libertatea gândirii și exprimării erau drepturi recunoscute atât femeilor cât și celorlalți membri ai unei societăți care, chiar dacă fusese construită cu pistoale, își recunoștea legile și le urma. Incorsetată? Nu, nu se simțea deloc încorsetată aici, între nisipuri și poliție religioasă la colțuri de autostradă. Nu era felul ei nici să se teamă și nici să încerce să schimbe o țară, mai ales aceasta. Bogată și îmbogățită prin petrol, “Saudia” rămânea ciudat de îndepărtată de secolul deja 21, în ciuda clădirilor super modern și a molurilor extravagante. Putea încuraja la gândire si visare pentru că, da, din visare se formează treptat adevăruri.
Aștepta cu nerăbdare să ajungă la primul ei curs, să vadă fețele studentelor care, ca și profesoarele de fapt, își lăsau la intrarea în campus mantilele negre lungi, abaya, și chiar hijabul care unora le descoperea doar parțial ochii intens negri.
Noaptea era frumoasă, așa cum obișnuia să ii spună fiicei ei, Marilou, când era doar de câteva luni, plimbând-o la ferestrele camerei cu somnuri și visuri de copil mic, atunci când, în sfârșit de săptămână, venea să fie cu ea pentru două zile. Venea si pleca duminecă noaptea înapoi, să fie luni la seminarele pe care le avea de tinut la Iași. Voia ca Marilou să nu simtă lipsa tatălui, plecat să o aducă pe sora lui la studii, în Romania. O neîntoarcere continua…un apparent accident…
Apoi, distanțele de câteva ore între orașul universitar în care preda și București s-au transformat în mii de kilometric peste mări și țări… Comunismul greu de suportat … Ceausescu si promisiuni incoerente scaldate in neadevaruri crunte despre bunastarea Romaniei si a romanilor si, aplauzele celor lipsiti de constiinta, impotriva unei vieti demne. Toate au dus la fuga – capcană spre libertatea pe care a gândit-o dăruită cu amândoua mâinile pentru zborul lui Marilou și pentru Iani, fratele ei mai mic, pentru viețile normale ale celor rămași în urmă, acasă…
Cu ea si cu Ioan, cel care a intrat in viata ei de prea tânără văduvă îmbrățișându-i, fiul Iani, ca o lopată mică de infanterie prin toți anii în care lacrimi ii cântau durerile depărtarii de primul ei copil, rămas in urmă, cu sora Ruxandrei. O cortină de fier între Marilou și noi, cei care de fapt suntem familia adevărată. Între o viață normală și una strecurată printre tăceri, adevăruri în fragmente și greutăți.
Lacrimi îsi găseau drumul spre fața de pernă, nouă ca absolut tot împrejur în vila cu trei etaje … Încet, odată cu picăturile sărate, Ruxandra intră în somn cu niciodată recunoscutul regret că nu mai poate fi copil. Întunericul îi creștea adânc în suflet. Și aici, între palmieri, lângă Fântâna Regelui. Orfană de fiica! O neuitare peste ani.

* * *

In dimineata, stelele erau deja amintiri.
Un minivan le aștepta pe cele patru profesoare. Portierele larg deschise -ca și zâmbetul șoferului din Pakistan, Amir, bonom, gata să le ducă la cumpărături unde doreau, după cursurile de la Universitate. Evident, cu acceptul administrației. Doua college impreuna cu Ruxandra erau din State și una din Sudan, cu rezidență în Saudia, cum spuneau localnicii –
Poduri arcuite treceau peste drumuri și case. Crengi lascive ale buganviliilor revărsate peste zidul înalt al proprietăților se profilau peste palmierii dominând acoperișuri și vieți, evantaie deschise spre cerul albastru
Cât freamăt într-un deșert!
Ruxandra îsi imagină propriul corp, oglindit lăngă Regele Salman Bin Abdulaziz al Saud și șeicii Saudiți – zâmbete pe mătasea impregnată cu fir de plastic, curgănd – lavă mătăsoasă peste un sfert din clădirea impozantă a mallului Flamingo.
– Itfaddal! – Poftiti!

Ajunsesera la Campusul Universitar pentru fete.
Călușei în nesfârșită mișcare, mașinile mici sau vanurile care aduceau studentele si profesoarele la cursuri, se roteau pe platforma din fața intrării, Înăuntru, regatul doar pentru femei- studente, profesoare, politia, portarul, asistente medicale – totul la genul feminin.

Într-adevăr un loc în care fetele morgane pot visa, pune întrebări ne puse altora din familie, se pot privi în ochi și descoperi lumea. Cât de cât adevărată.
– Sabah al her! Buna dimineața!