Şi limba dacilor, şi sufletul românesc spun aceeași istorie

După ce am citit Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, care m-a făcut să-mi pun destule întrebări care până acum nici nu mi-ar fi atins crusta de inocenţă (să-i zic chiar ignoranţă?), am descoperit că scriitorul Ion N. Oprea, trecut şi el prin scrierile unor împătimiţi de istorie românească, scoate la Editura PIM din Iaşi câte-o carte prin care ne pune mereu alte întrebări (şi bine face!) în legătură cu eterna poveste legată de neamul care ne este rădăcină solară: Tracii, Dacii, limba lor, obiceiurile, credinţa în nemurirea sufletului, în dăinuirea neamului.

Istoricii, lingviştii, rătăciţii întru necredinţă, închinătorii la idoli păgâni, ateii dintotdeauna şi, mai cu seamă, cei iviţi din infernul roşu al urii omului faţă de om, au tot încercat să afunde în uitare, până la a anula definitiv, limba strămoşilor neamului românesc (dacă să-l extermine pe de-a-ntregul nu le-a reuşit!).

Autorităţi „corecte politic”de mai înainte de a se enunţa această blestemată, mincinoasă şi arogantă sintagmă, s-au străduit să aducă (im)pertinente argumente cum că limba română este un amestec de graiuri preponderent romanice (de la Traian citire!) şi slave (de la slavo-cumanii-tătarii-bulgarii şi alţi avari …neştire!).

Am fi gata (!) să le dăm crezare şi de astă dată dacă vin cu argumente credibile. Am mai făcut-o de-a lungul a aproape două milenii, de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu crucea lui rămasă până astăzi răstignită la trecerea peste calea ferată … Dar crezarea aceea ne-a devenit credinţă creştină întărită de un Crede şi nu cerceta! care nu avea nicio legătură cu minciuna omenească.

I-am crede şi pe lingviştii străini de neamul nostru care ne-au tot dat cum au vrut ei proporţiile „exacte” de graiuri în amalgamul care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici măcar 0,001% din cuvintele în care ne-am plămădit limba dorului nu există în tabelul lexical al lui Mendeleev, cuvinte sinonime cu aurul pur al limbii Dacilor Liberi?!

Din două – una: ori Dacii nu comunicau între ei decât prin semne de surdo-muţi atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul şi alte metale rare din care făceau monede, podoabe şi puii de aur ai cloştilor stelare, ori erau atât de inteligenţi încât, cu fiecare venire a nepoftiţilor puşi pe furtişaguri şi jecmăneală, prima lor grijă era aceea de a le consemna acestora în dicţionare de cremene graiul, făcându-şi-l adaos la comorile proprii de cuvânt.

Când sărăntocul de Traian, împăratul Romanilor, a venit în Dacia lui Decebal după ceva de-ale gurii, presupunem că Dacii, adică ăi d’acilea!, cum ar zice împătimitul dacist Ion Curtean de Hondol, erau cu toţii cocoţaţi prin copacii din codrii-fraţi şi, imediat ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”, au dat năvală să se înscrie cu mic cu mare la cursuri fără frecvenţă, la distanţă, la zi, la cum o mai fi (başca doctoratul!), semnând cu àcele de verde brad pe foi de plop-stejar-paltin-frasin-peruzea, adeziunea lor la şuierul vântului prin stindardul cap de lup / trup de şarpe, şi întărind-o cu tăişul spadei scurte, cu lovitura de ghioagă, cu ascuţişul pietrei, cu lacrima doinei, cu tânguirea de sunet lung de dulce corn!

Din strigătul de groază al noilor veniţi, ei, Dacii, vor fi cules repejor şi cu infinită grijă cuvintele cele mai vocale, le-au înmagazinat în lacrima bobului de strugure, le-au aşezat cu grijă în lada de zestre a fondului principal lexical şi, ne mai având în final ce primi de la Romani, i-au cam trimis la ei acasă iar, pe cei care s-au îmbăţoşat să facă pe stăpânii prin regatul lor (al nostru!), i-au făcut duios „o apă şi-un pământ”. Pe cei mai iuţi de picior i-au înscris la jocurile olimpice daco-romane într-o cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă la care nepoftiţii musafiri s-au dovedit demni închinători la Zeul Mercur…

La a doua venire pe pământul mănos al Daciei, invadatorii hămesiţi au adus însă mercenari şi mai hămesiţi de prin toate locurile pe unde mai trecuseră legiunile lor romane, un fel de „forţe internaţionale de menţinere a ordinii” din zilele noastre pacifiste foarte, hotărâţi să cucerească „adâncul, codrul, cerul stea cu stea”.

De data aceasta, s-ar crede, lupta pentru impunerea limbii latine întru fericirea naţiei dacice avea să fie acerbă. Dar cum fiecare „legionar” mercenar vorbea o altă limbă, nu era cu mult mai simplu să deprindă ei limba Dacilor? Şi cam de ce n-am putea admite că acest lucru chiar s-a întâmplat?
Cum noii veniți n-aveau de pierdut decât lanțurile (a, nu, asta e din altă poveste!) și, cum erau peste măsură de înfometați, când au dat de aurul lui Decebal prin nemernicia unui trădător (şi pe atunci erau astfel de lichele deși nimeni nu se gândise să le facă vreun apel scris!), nu s-au mai dat duși până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la Roma … aurul de la Sarmisegetuza…

Au venit mai apoi rânduri-rânduri migratorii… Cu limba lor cu tot.

Dacii le-au asimilat-o repejor şi pe a acestora. S-ar crede (s-o creadă cine vrea!) că încă de pe atunci limba strămoșilor Daci nu era politically correctness şi că ei, stăpânii locului, trebuia să tacă doar în limba lor…

Treceţi (dacă aveţi răgaz în iureşul asimilărilor lingvistice din timpul pe care-l traversăm!) şi prin dicţionarul explicativ al limbii române. Iar dacă vă opriţi la costumul popular românesc, admiraţi-l în voie dar să nu vă miraţi că toate (absolut toate!?) denumirile elementelor care-l întregesc pe acesta derivă (asta da derivă!) din latină, slavă, bulgară, greacă (străveche, veche, nouă, mijlocie, fistichie…) turcă, ţurcă, albaneză, maghiară, spaniolă, albioneză, şi, de veţi scotoci mai bine, până la destrămare (!) dimia iţarilor sau borangicul iilor, cu siguranţă veţi găsi şi ceva termeni (germeni!) de sorginte malgaşă, poznaşă, hindusă – indusă, aborigenă, corcoduşă, negruşă, wikingă, chineză, niponă, polonă, afonă…

Scoțând dar de pe ei costumul popular… multilingv (de cel național neamul nu avea neam știre!), Dacii și-au păstrat cu strășnicie doar pielea pe care nu și-au dat-o decât odată cu capul.

Și uite-așa, din împrumuturi… nerambursabile la banca mondială de graiuri, a luat naștere „graiul pâinii, limba vechilor cazanii” – Limba Română.

Dar oricât de mult s-au străduit purtătorii de alte palabre să modeleze, să întineze, să schilodească, graiul dacic după rătăcirea gândului lor, s-au împotmolit cu toții în adâncul de înalt al sufletului românesc topit în dorul-dor.

Acolo și-au pus Dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor sacru – DORUL ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul din care a izvorât și continuă să se întoarcă la izvoarele dintâi, din nor, din tăcere, din lacrimă, din viers, Limba Română.