skip to Main Content

Plimbarea de seară

Am ieșit să facem plimbarea de seară până în piața Charles de Gaulle, apoi la Aviatorilor, Kisseleff și întoarcere acasă. Și ca la orice traseu există un punct care marchează jumătatea plimbării. În cazul meu, acel punct imaginar este pe strada Uruguay, undeva pe lângă Charles de Gaulle. Voios mă îndreptam spre acel loc și nu mai aveam prea mult, doar vreo 200 m. Brusc simt cum stomăcul meu începe să se exprime într-un limbaj bolborosit, parcă-parcă și-ar dori ceva.
Eu îmi spun că nu e nimic important și îmi continui drumul.
El e din ce în ce mai insistent și parcă ar avea un radar. Fix când ajung la cel mai îndepărtat loc de casă, devine clar: am nevoie la toaletă, că mă taie rău.
Care toaletă? Nu-i nicio toaletă acolo, e doar un cartier liniștit de case și vile plini de snobi și de copii de nomenclaturiști. Nu puteam să sun la uși la oamenii din zonă. Le stricam ora de operă, le zgâriam respectul de sine și n-am văzut la niciunul toaleta din curte ca să le sar gardul.
Îmi spun că și Hristos și-a purtat crucea, așa că și eu îmi voi purta… problemele. Merg ce merg și din 50 în 50 m, mă opresc să negociez cu burtica.
Soția mă întreabă dacă mi-e rău.
Rău nu mi-e, dar, cu siguranță nici bine nu mi-e. Îmi mușc buzele și merg în continuare. Îmi vin în minte toate poveștile cu toți prietenii și cunoscuții care au fost în situații asemănătoare, iar unii dintre ei n-au izbândit.
Și soția vorbea, vorbea… vorbea… și mă întreba de ce nu sunt atent la ce spune. Cu mâna pe inimă îi spun că mă doare undeva de subiectul cu pricina pentru că am ceva mai important care-mi solicită toată atenția – fac pe mine.
Și urmează replica ei genială: “Și acum ce-ai vrea, să tac?”
Ce puteam să-i răspund? Nu m-am încurcat în finețuri și i-am spus adevărul nud: “Poți să vorbești sau să taci, n-are importanță. Oricum, dosul meu este cel mai interesant subiect pentru mine acum”.
Și mă urnesc din nou.
De ce nu-mi fac eu plimbarea de seară cu mașina? Până acum eram de mult acasă. Dar nu, îmi place să mă chinui, merg pe jos și mă opresc, mă mai țin de un stâlp, de un gard și deja încep să iau în calcul variantele alternative: Ce-ar fi dacă-i dau drumul pe cracul de la pantalon în jos? O sa las ca melcul o urmă lungă și lipicioasă pe asfalt. Cam cât de lungă? Și pe care crac e cel mai indicat? Poate pe dreptul, că am control mai bun, eu nefiind stângaci. Și dacă se duce unde vrea el? Dacă nu-l pot controla? Deja simțeam o căldură umedă cum coboară încet…
Dar nu e timpul să mă dau bătut, mă țin cât pot de mult. Există oare un magazin cu Pamperși pentru adulți în zonă? Nuuu… e doar Parcul Kiseleff cu ale lui piste de biciclete. Până și bicicliștii au o șa în fund și o pot folosi ca dop, dar niciun biciclist nu trecea pe lângă mine la ora aceea, ca să-i iau, dacă nu bicicleta măcar șaua.
În acele clipe toată lumea mea se rezuma la două buci care erau strânse ca gura unei babe când soarbe un pahar de limonadă cu paiul. În parcul Kiseleff deja situația era mai bună, chit că mai erau părinți cu copii în zonă. Știam că există o toaletă ecologică acolo, dar, îmi aduc brusc aminte că ultima dată când am fost acolo era blocată ușa. Pentru mine, în acele circumstanțe nu mai conta, puteam foarte bine să-i dau drumul lângă toaletă. În imaginația mea, deja vedeam un copil cum mă arată părinților cu degetul, întrebându-i de ce am ochii atât de mari și de bulbucați. Nu cumva sunt lupul din povestea cu Scufița Roșie?
Brusc realizez că uniformitatea peisajului a fost ruptă de clădirea restaurantului Doina. În iarna târzie, două Ferrari își sprijină siluetele de umbra gardului din parcare. Doi șoferi, la costum, dintr-un Mercedes și respectiv dintr-un Prorche își alungă plictiseala butonând cu spor telefoanele în așteptarea stăpânilor, care-și exorcizează emoțiile în fața cupelor de șampanie în interiorul restaurantului.
Nu am timp de aforisme pline de răbdare și stăruință, așa că îi spun soției că intru. Nu mai pot.
– Și pe mine mă lași aici afară?
– Dacă vrei, te iau cu mine, deși nu cred că e prea plăcut.
Se mulțumește să mă aștepte. Eu intru, și cu ochii roșii ma duc la primul ospătar. Fața mea este foarte expresivă, nasul, gura, ochii, bărbia… până și părul au luat forma unei întrebări imperative pline de o emoție răscolitoare.
– Fie-vă milă de voi, unde-i toaleta că altfel îi dau drumul aici? Dar spune-mi repede.
Omul nu se bâlbâie. Scorțos ca un așternut apretat al bunicii, îmi oferă informații exacte și rapide. Îi admir eficiența în timp ce mă duc pe urmele îndrumărilor.
Nu știu dacă a văzut cineva Raiul, dar eu cu siguranță l-am descoperit în acea seară. Muzica îngerilor cânta la boxe în surdină, totul frumos, observ cum se întrepătrund luminile și culorile, geometria perspectivelor este pur și simplu perfectă, galbenul pai te primește zâmbindu-ți de pe pereți, mirosul diafan de primăvară se revarsă în interiorul unei atmosfere calde.
Mă așez pe tron și ca un împărat atotputernic apăs pe butonul nuclear… Hiroshima ! Polițiștilor din Piața Victoriei le-au zburat șepcile, numărul de apeluri la 112 s-a înzecit în următoarele minute, iar eu priveam cum se scorojește vopseaua lavabilă de pe pereți. E clar, anul acesta primăvara nu mai vine în parcul Kiseleff. În schimb, eu aveam acea privire fericită și un pic retardată a celui care a scăpat în mod miraculos dintr-o primejdie de moarte.
Mă spăl, mă aranjez și ies triumfător din toaletă.
Câteva trepte mai jos două căprioare vorbeau între ele chicotind. Pe semne erau stăpânele șoferilor din parcare. Când mă văd pășind încrezător se fâstâcesc, se jenează și iau acea față supusă de cadâne din harem. Eu sunt nedumerit când ele continuă să pună cuvinte în frază, construind-o ca pe o operă de mare valoare. Și totuși le-a ieșit doar atât:
– Vă rugăm să ne iertați…
Eu stau și mă gândesc… de ce sa le iert? Oare aici e serviciu All Inclusive și ar fi trebuit să vină fetele să mă șteargă sau să mă țină de mână când apăsam pe butonul nuclear? Destul de puțin probabil. Până la urmă, le vad cum își pun palmele la gură sugerându-mi că aceea era de fapt problema. Realizez că e pandemie și căprioarele n-au mască.
Eu aveam. Arătam ca un spărgător veritabil.
… iar masca era neagră.
de Răzvan ȘERBU
Revista Nr.1
1. Apus de soare în Bărăgan
2. Dorinţă în astral
3. Icoană
4. De vei uita iubirea noastră
5. Colegilor mei din seria 1962, la cincizeci de ani
6. La cascadă
7. Nicolae Mareș – Lucian Blaga – traducător, traductolog
8. Poveste sub floare de cireș
9. Așteptând glorii care n-o să vină niciodată
10. Despre poezie, cu poetul Paul Daian
11. Şi limba dacilor, şi sufletul românesc, spun de aceeaşi istorie
12. A coborât un dac de pe Columnă
13. Tu-mi spui…
14. Pe Bolovan
15. Plimbarea de seară
16. Recviemul toamnei
17. Chemarea găurilor negre
18. Trag perdeaua de umbre
19. Deschid ușa
20. Pe creasta munților
21. La început de cer – editorial
22. Locul unde bântuie spiritul lui Vlad Țepeș
23. Fântâna Regelui
24. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor / Ionuț Țene  –  Valeriu Gafencu
25. Mărturii
26. Retrospectivă

This Post Has 0 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back To Top
×Close search
Search