skip to Main Content

Despre poezie, cu poetul Paul Daian

DIALOGURI LIBERE

 

Dragoş Niculescu: Mi-am permis odată să remarc la dumneavoastră o stranie vocaţie de “fiu rătăcitor”. Şi formula v-a plăcut. Totuşi, cum e acolo unde fugiţi? Vă întoarceţi îmbogăţit înapoi, sau sleit ca după o lungă hăituire?

Paul Daian: Prietene, dacă fug vreodată, nu fug prea departe, pentru că întotdeauna mă întorc. Obosit sau îmbogăţit, nu ştiu… Mai degrabă obosit, pentru că oboseala îmi stă în fire. Sunt sigur însă că va urma şi Marea Fugă, de care nu sunt prea departe, şi abia atunci voi putea spune că nu am plecat niciodată, că întotdeauna am rămas aici, chiar dacă pentru aceasta m-am târât în picioare.

DN: Aş putea spune că reprezentaţi un caz fericit printre scriitori: biografia dumneavoastră are istorie. Actele de protest politic din centrul urbei, recluziunile în închisoare sau spitale, zecile de meserii şi locuri de muncă, nevrozele, suferinţa, excentricitatea, masivitatea bonomă şi inteligentă, histrionismul reconfortant au făcut din valorosul poet Paul Daian un personaj de legendă. Care a fost preţul acestei notorietăţi?

P.D.: După cum bine mă întrebai, este şi un preţ… Pare-se destul de mare pentru unii. Cred că discordanţa între poezia mea şi legenda mea este suficient de mare pentru a cădea, eu însumi, pe gânduri. Dar, viclean cum sunt, transform părerile celorlalţi într-un susur de izvor, la melodia căruia adorm liniştit pe propria-mi operă. Dificultăţi sunt, are oricine, eu de ce aş fi absolvit de ele? Trăiască dificultăţile şi mama lor!

D.N.: Sunteţi unul dintre cei mai importanţi optzecişti, o voce cu totul distinctă, apreciată unanim de întreg registrul critic: de la Nicolae Manolescu, cel atât de entuziast cu “Poeme sororale”, din 1987, până la mai tânărul C. Rogozanu, lucid cu “Stângăcia în salut a femeii”, din 1999, premiată de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, ca de altfel şi “Mingea de păr a vieţii”, din 2000. Cu antologia “Softwin” (Ed. Vinea, 2001), semnaţi, până acum, zece volume de poezie, majoritatea apărute după 1990. Ce a reprezentat pentru Dumneavoastră momentul ’89?

P.D.: 1989 a fost cea mai fericită zi a vieţii mele de până atunci. Nu ştiu ce-a însemnat ea în momentul respectiv, dar a însemnat foarte mult după aceea. Pot spune că am trăit momentul din 1989 după vreo patru ani, pentru că în decembrie 1989 eram un om al bolii şi al sfârşitului, eram un om care nu mai scrisese de trei ani, eram un om singur şi distrus, incapabil chiar de a mă sinucide. La câţiva ani am realizat ce s-a întâmplat atunci şi, pentru că îmi fusese dat să trăiesc aşa ceva, chiar în boală, am hotărât să scriu în continuare şi iată-mă, după cum spuneai, astăzi, cu zece cărţi de poezie publicate şi încă cinci în manuscris.

D.N.: Aţi fost considerat “poet al eşecului”, al “autoînstrăinării”, bântuit de “viziuni apocaliptice”, prezentând o “imagine demenţială a lumii”. Eu vă consider, înainte de toate, un mare liric de esenţă clasică, statut de la care nu vă poate converti nici cea mai profundă suferinţă. Iată o dovadă: “I-am spus Zguduitorului: / dacă ne-ai făcut în singurul fel / în care putea fi, atunci de ce / putem fi totul şi nimic, / ca apoi să fim nimic şi totul?”. Ce îi datoraţi până acum Zguduitorului?

P.D.: În primul rând, vreau să-ţi spun că nu ştiu ce -zecist sunt, dar sunt şi eu un biet poet. Nu ştiu dacă sunt clasic sau modern, sau postmodern, sau avangardist, dar toată poezia mea sfârşeşte în lirism, şi atunci nădăjduiesc să mă numesc poet. Unde şi cum sunt aşezat nu este treaba mea. Treaba mea este să scriu, iar treaba dumneavoastră este să citiţi eventual şi, eventual, să vă placă. În rest, timpul lucrează impecabil. Ce-i pot datora Zguduitorului? Viaţa, puţina sănătate, puţina poezie şi, în ordinea aceasta, un sfârşit decent. Oricum ar fi, pe Zguduitor îl iubesc.

D.N.: Se spune că în aceste timpuri fiecare poet ar trebui să aibă în spate un manager. Dacă acest element lipseşte, din motive obiective, ce şanse de promovare a produsului său îi mai rămân poetului?

P.D.: Îi rămân şansele naturale pe care i le oferă piaţa de carte, societatea, gradul de civilizaţie al societăţii. În Occident scriitorul îşi are managerul, managerul îşi are legăturile: librării, bani. Lucruri care la noi nu sunt posibile. Cartea se distribuie natural, ca într-o pădure mioritică unde, eventual, dacă ciobanul nu este jefuit şi omorât, editorul îţi oferă ceva bani pentru cartea pe care ţi-o publică. Aşteptăm să se îmbogăţească editorii, pentru a ne îmbogăţi şi noi.

D.N.: Mai spune poezia ceva interesant astăzi, în epoca mutilatoarea de credinţe a Internetului?

P.D.: Încet, încet, am trecut de la maşina de scris la calculator. Şi n-aş putea spune totuşi că laptop-ul este în afara fierului poeziei. Dar de la laptop la Internet distanţa e foarte mică. Atât calculatorul cât şi Internetul sunt o modalitate, nu poezie. Poezia s-a făcut întotdeauna. Vorba-ceea: “Poet să fie, că poezie e destulă!”.

D.N.: Văd scriitori care, părăsind beletristica – aproape nulă ca profit material – ajung să scrie şi să traducă materiale istorice, cărţi mai mult sau mai puţin personale. Cum vi se pare, pentru literatură?Trist? Normal? Nu e totuşi o pierdere?

P.D.: Nmic nu poate fi o pierdere. Şi traducătorul e scriitor. Dar dacă munca traducătorului îl depărtează de creaţia originală, înseamnă că nu a fost un creator niciodată; sau dacă traducerea pe care o face e genială, literatura română câştigă un mare traducător. Nu poate fi trist. Pentru că a locui în literatură nu înseamnă a locui într-o casă cu o singură încăpere, ci într-un palat cu multe încăperi. În toate te simţi ca la tine acasă, pentru că toate la un loc alcătuiesc castelul literaturii.

D.N.: Vă număraţi printre organizatori şi sunteţi animatorul constant al Târgurilor şi manifestărilor de carte, atât din capitală, cât şi din provincie. Cum apreciaţi că evoluează piaţa de carte şi interesul publicului cititor pentru carte?

P.D.: Abia acum piaţa de carte e cea adevărată. Abia acum tirajele sunt reale şi cititorii sunt reali ca număr. Ce-a fost ţine de un basm grotesc, iar ce este ţine de o realitate cu care ne împăcăm greu. Înainte, aproape toată lumea citea orice, astăzi, aproape toată lumea nu mai citeşte nimic.

D.N.: N-aţi trădat niciodată poezia, nici măcar prin scuzabilul păcat al încercării şi a altor genuri literare. Aţi făcut-o din fidelitate, dintr-un instinct al conservării energiei sau, pur şi simplu, din firesc?

P.D.: Am făcut-o din fidelitate, am făcut-o din credinţă, am făcut-o din neputinţă. Am făcut-o ca un poet care, simţind că nu va ajunge la sfârşitul poeziei niciodată, se încrâncenează să ajungă la ea cu orice preţ. Chiar cu preţul de a scrie numai poezie. Tot ceea ce spun îmi asum, pentru că mă reprezintă numai şi numai pe mine. Vorbesc numai în nume propriu şi nu în numele colegilor mei sau al literaturii. Nu sunt un exemplu, sunt un caz.

D.N.: Un cuvânt, despre mentori sau modele, despre cei care v-au marcat maniera literară sau viziunea asupra artei poetice…

P.D.: Într-adevăr, câţiva prieteni mi-au modificat viaţa. Aş putea enumera printre ei pe Virgil Mazilescu, Angela Marinescu, Macedonski, Joice, Kafka şi, cel pe care-l trăiesc din plin astăzi, “Oblomov”-ul lui Goncearov.

D.N.: Ce aveţi mai sfânt ca poezia?

P.D.: Mai sfânt decât poezia aş vrea să-mi fie moralitatea, dar pare-se că am ratat-o. Mai sfânt decât poezia aş vrea să-mi fie iubirea, dar am ratat-o şi pe ea. Mai sfânt decât poezia aş vrea să-mi fie Zguduitorul, dar l-am ratat şi pe el. Mai sfânt decât poezia aş vrea să-mi fie propria-mi viaţă, dar am ratat-o şi pe ea. Aşa cum am ratat, până la urmă, şi Ratarea. Nu-mi rămâne decât să am o moarte demnă, pe care, după aceea, s-o pot iubi mai mult decât pe propria-mi poezie.

D.N.: Câteva vorbe, fără întrebare…

P.D.: Îi salut pe cititorii dumneavoastră şi le repet: sunt un caz, nu un exemplu. Am ratat începutul, şi tot ce fac este o încercare disperată de a nu rata şi sfârşitul. Vă salut!

 

A consemnat
Dragoş Niculescu 

10 februarie 2003,
Bucureşti

Revista Nr.1
1. Apus de soare în Bărăgan
2. Dorinţă în astral
3. Icoană
4. De vei uita iubirea noastră
5. Colegilor mei din seria 1962, la cincizeci de ani
6. La cascadă
7. Nicolae Mareș – Lucian Blaga – traducător, traductolog
8. Poveste sub floare de cireș
9. Așteptând glorii care n-o să vină niciodată
10. Despre poezie, cu poetul Paul Daian
11. Şi limba dacilor, şi sufletul românesc, spun de aceeaşi istorie
12. A coborât un dac de pe Columnă
13. Tu-mi spui…
14. Pe Bolovan
15. Plimbarea de seară
16. Recviemul toamnei
17. Chemarea găurilor negre
18. Trag perdeaua de umbre
19. Deschid ușa
20. Pe creasta munților
21. La început de cer – editorial
22. Locul unde bântuie spiritul lui Vlad Țepeș
23. Fântâna Regelui
24. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor / Ionuț Țene  –  Valeriu Gafencu
25. Mărturii
26. Retrospectivă

This Post Has 0 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top
×Close search
Search