skip to Main Content

Poveste sub floare de cireș

A înflorit din nou cireşul în curtea casei şi amintirile îmi năpădesc gândurile. Din dealurile împodobite cu flori albe, acum la fel ca în vremea copilăriei, vine spre mine tinereţea primăverii aşa cum venea şi peste mama când existenţa ei se risipea în tot ce eram şi în tot ce mă înconjura. E multă vreme de atunci şi totuşi povestea de sub cireşul înflorit strânge cămările inimii în care sângele începe să curga cu pas grăbit.

După o iarnă lungă cu troiene învolburate soarele împrăştia căldura ce trezea la viaţă totul. Zarzării, caişii, cireşii înfloriseră, iar parfumul primăverii îmbălsăma aerul încă umed. Toată dimineaţa mama a trebăluit prin gospodărie printre animale multe şi păsări nenumărate, printre oale şi crătiţi gândit rânduite pe plita sobei în care lemnele trosneau cuprinse de flăcări. Acum pare obosită. Spun pare, pentru că mama nu are voie să fie obosită, nu are voie să fie pradă durerii având rolul să ducă stindardul biruinţei peste toate obstacolele ce-i stau în cale, în fiecare zi, de dimineaţă până-n dimineaţă.

Pe banca de sub cireşul înflorit ne-am aşezat împreună. Părea îngândurată de parcă îşi pierduse dreptul la fericire. M-a îmbrăţişat şi i-am simţit sufletul plin de dorinţa unei mângâieri. Poate de aceea alesese pentru clipele de odihnă banca de sub cireş pe care razele soarelui dansau printre petalele albe ale florilor ce cădeau formând diademe aşezate la întâmplare pe capetele noastre. I-am cuprins cu toata iubirea mea mâna şi i-am sărutat-o îndelung. Buzele de copil s-au lipit de pielea aspră presărată cu bătături că pentru mama nu exista muncă de femeie sau muncă de bărbat. Exista doar lucru ce trebuia făcut.

În timp ce petalele albe cădeau, gândurile mamei alunecau rând pe rând în propria copilărie, prindeau glas şi în acelaşi timp rădăcini adânci în fiinţa mea.

Începu să povestească cu glasul şoptit:

Tăticul meu a murit când eu am avut cinci ani. Până atunci am trăit bucuria şi fericirea copilului căruia tata i-a cumpărat păpuşa dorită, bucuria şi fericirea copilului căruia mama îi dădea să ronţăie zahăr candel aşezat la vedere pe raftul din prăvălie. Într-o zi de vară, l-am văzut în curte pe tăticul alunecând uşor din şeaua împodobită cu ţinte stralucitoare şi asezată cu grijă pe calul sur ce ştia singur drumul la depozitul de marfa. De atunci inima lui a încetat să mai bată….

O linişte adâncă a inundat văzduhul, ochii mamei s-au înlăcrimat şi o respiraţie lungă a făcut posibilă continuarea amintirilor:

Mama a rămas văduvă cu trei copii la 28 de ani, în timpuri grele, fără sprijin. Era fiica preotului din sat care avea 6 copii, îmbătrânit şi el de griji şi boală. Dusese copiii la şcoli, că în mintea lui comoara cea mai de preţ era „învăţătura”. Unul dintre ei era atunci preot la Rucăr. Rămăsese şi el vaduv, preoteasa părăsindu-l pentru totdeauna la naşterea primului copil. Se recăsotorise, iar în familia lui existau patru copii….

Am înţeles din vorbele ei că acolo a continuat copilăria lipsită de îmbrăţişările mamei, îmbrăţişerile tatei, lipsită de mângâierile fără seamăn pe care doar părinţii le pot oferi copiilor. Cu gândurile pierdute în Rucărul copilăriei, glasul se aude tot mai şoptit gata să se înnece în valul amintirilor:

Am simţit că niciodata nu am făcut parte din familie. Am fost întotdeauna nepoata orfană a preotului, cea mai mare între copiii din casă, şi gata să sprijin cu efortul meu familia în care toţi se străduiau să existe o educaţie aleasă şi cele trebuincioase unei creşteri îmbrăcată cu haina bunei cuviinţe, cu haina respectului pentru oameni, cu haina respectului pentru munca. Îmi lipsea caldura îmbrăţişărilor tatei, căldura îmbrăţişărilor mamei venită în miez de noapte sau în miez de zi, căldură izvorâtă din sângele părinţilor naturali.. Îmi lipsea mângâierea mamei, mângâierea tatei venite în miez de noapte sau în miez de zi. Doar ele îmi putea face bucuriile mai mari şi tristeţile mai mici. Această lipsă s-a transformat într-un paravan ce permitea comunicarea doar pentru ce era necesar şi de neocolit.

Când am împlint 15 ani am aflat că se hotărâse căsătoria mea. Am privit-o ca pe o îndatorire, am slujit-o cu credinţă şi m-am bucurat de roadele ei. Târziu am înţeles că viaţa mea putea fi altfel dacă Tatăl Ceresc lăsa cale liberă trăirilor acelor pe care i-a creat. Sub cerul vieţii mele există foarte multe neîmpliniri…

Acestea au fost cuvintele cu care mama şi-a închis povestea stropită cu lacrimi ce şiroiau în părul meu, rămas neclintit ca şi trupul meu. În pumnii strânşi adunasem şi eu lacrimile ce se rostogoleau acum pe firele de iarbă verde.

Şi am plâns strângâdu-ne în braţe, vrând să-i dau mamei mângâierile şi îmbrăţişările care i-au lipsit, sperând că lada acestor amintiri să fie închisă.

 

Vărzaru Domnica

Pietrosiţa aprilie 2021

Revista Nr.1
1. Apus de soare în Bărăgan
2. Dorinţă în astral
3. Icoană
4. De vei uita iubirea noastră
5. Colegilor mei din seria 1962, la cincizeci de ani
6. La cascadă
7. Nicolae Mareș – Lucian Blaga – traducător, traductolog
8. Poveste sub floare de cireș
9. Așteptând glorii care n-o să vină niciodată
10. Despre poezie, cu poetul Paul Daian
11. Şi limba dacilor, şi sufletul românesc, spun de aceeaşi istorie
12. A coborât un dac de pe Columnă
13. Tu-mi spui…
14. Pe Bolovan
15. Plimbarea de seară
16. Recviemul toamnei
17. Chemarea găurilor negre
18. Trag perdeaua de umbre
19. Deschid ușa
20. Pe creasta munților
21. La început de cer – editorial
22. Locul unde bântuie spiritul lui Vlad Țepeș
23. Fântâna Regelui
24. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor / Ionuț Țene  –  Valeriu Gafencu
25. Mărturii
26. Retrospectivă

This Post Has 0 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top
×Close search
Search